vasile_micu
Enter a caption

Vasile Micu,
ex-director general al A.Ş.P.”Porumbeni” şi al Institutului pentru Porumb şi Sorg, academician al A.Ş.M, membru al academiilor agrare din România, Belorusia, Ucraina, Federaţia Rusă
Reformarea institutelor de cercetare din complexul agroindustrial – ca o necesitate.
Diversitatea – mama şi tata stabilităţii
Cointeresarea creatorilor – factor decisiv în obţinerea rezultatelor competitive.
Un model (de facto trei modele posibile) eficient.
Resume
In this article the author ennounces and arguments the requirement of reforming, including diversification, the research-development area of agro-industrial sector, the requirement of stimulating the researchers that activate in this domain and exposes a personal opinion on possible models of restructuring the entities activating in the research-development area of agro-industrial sector into: 1)public institution; 2) state enterprise; 3) joint-stock company with arguments in favor of the last version as the most efficient and that has proven its reliability world-wide.
Reformarea ca o necesitate
Reformarea sferei de cercetare-dezvoltare din complexul agroindustrial este o necesitate impusă de evoluţia agriculturii şi economiei în general şi sferei de cercetare pe piaţa internă şi externă, de dinamica relaţiilor între operatorii din complexul agroindustrial în cadrul general al economiei de piaţă. Deci nu este o ambiţie a cuiva, o dorinţă de a-şi manifesta şi demonstra relaţiile şi potenţia. Este o necesitate. Reforme au mai fost. Cea mai eficientă reformă în domeniu a fost efectuată în 1973, prin decizia Comitetului Central al PCM. Prin acea reformă, care a fost impusă de starea nesatisfăcătoare a ştiinţei agrare din RM, au fost create 6 A.Ş.P. (apoi au urmat mai multe). În A.Ş.P.-uri au fost incluse institutele de cercetare, gospodăriile experimentale şi cele producătoare de seminţe şi material săditor şi alte componente necesare. Doar în câţiva ani A.Ş.P.-urile din RM şi-au demonstrat capacităţile de creare şi implementare, asigurînd cu seminţe, material săditor şi tehnologii moderne nu doar agricultura RM, dar şi cucerind multe alte pieţe din fosta URSS şi alte ţări.
Hibrizii şi seminţele, tehnologiile moderne, create în Moldova (la porumb, floarea-soarelui, viţa-de-vie, pomicultură, legumicultură) s-au extins pe milioane de hectare. Principalul element pozitiv în acele A.Ş.P.-uri era integrarea şi concentrarea tuturor componentelor (capitalul intelectual, economic, baza materială experimentală şi promovarea creaţiilor intelectuale) într-un complex integru.
Următoarele reformări nu au fost atât de eficiente. În special reformarea din 2008, prin Hotărârea Guvernului RM din 24.06.2008, prin care institutele de cercetare au fost separate de gospodăriile experimentale, transformate în instituţii publice. Aspectele negative şi urmările aplicării acestei reformări din 24.06.2008 vezi ”Agricultura Moldovei”, Nr. 6 din 2010 (pag.4-9).
Implemetarea acestei reforme (din 24.06.2008) a dus la reducerea drastică a creaţiilor intelectuale ale institutelor (seminţe, soiuri, hibrizi, tehnologii) nu doar pe piaţa externă, dar şi în RM. Moldova a devenit dependentă totalmente de importul de seminţe (la legume, culturele agricole de câmp, inclusiv porumb, floarea-soarelui, sfecla-pentru-zahăr ş.a.), care nu întotdeauna sunt mai bune comparativ cu cele autohtone, dar sunt de 2-3 ori mai scumpe.
Sunt şi multe alte aspecte negative (reducerea personalului şi finanţării în sfera de cercetare, reducerea posibilităţilor de promovare a creaţiilor intelectuale prin lipsirea (separarea) institutelor de baza experimentală ş.a.
Implementarea acestei reforme (din 24.06.2008) a demonstrat o dată în plus că reformarea sferei de cercetare necesită o analiză mai profundă a evoluţiei pieţei; a creat prin ineficienţa aplicării necesitatea unei noi reforme a sferei de cercetare-dezvoltare din sectorul agroindustrial.
Diversitatea – mama (dar şi tata) stabilităţii
Acest paragraf ar fi fost posibil să-l încep cu o zicală, care sună frumos şi ascunde o profunzime:”Tot bărbatul se pricepe cum s-o termini fără a-ncepe” – e bună şi pentru viaţa de familie şi pentru demnitari – şi unii, şi alţii pot găsi ceva în profunzimea acestei fraze.
Dat fiind că intenţiile noastre, cred că şi al celor implicaţi în reforme, sunt orientate spre a face ceva real, nu de a imita activitatea, vom trece la o argumentare a necesităţii diversităţii, nu doar a exteriorului, dar şi a esenţei activităţii sferei de cercetare-dezvoltare.
Această complexitate este impusă de marea diversitate şi complexitate a factorilor care afectează activitatea în agricultură, de multitudinea şi complexitatea interacţiunii factorilor care determină succesul în agricultură.
Factorii care determină (influenţează) activitatea în agricultură sunt multipli (peste 2000, care abia încap în 10 clase: 1) cosmici; 2) geologici; 3) climaterici; 4)pedologici; 5) biotici; 6) tehnogeni; 7) socio-umani; 8) intelectuali; 9)informaţionali; 10) geopolitici). Multitudinea şi complexitatea acestor factori fac din agricultură un domeniu foarte greu de activitate eficientă. Sfera cercetare-dezvoltare în agricultură nu doar depinde de această complexitate, dar mai are menirea (şi cred eu potenţa) să influenţeze (spre bine, spre eficientizarea) evoluţia activităţii în acest domeniu. În trecutul recent RM avea o sferă de cercetare-dezvoltare, care în mare măsură corespundea şi satisfăcea solicitările (necesităţile) complexului agro-industrial. Însă în ultimii ani această activitate a devenit mai puţin eficientă şi necesită reformare.
Înainte de a purcede la reformare tare bine ar fi să se clarifice unele aspecte ale cercetării-dezvoltării şi să ţină cont de aceste aspecte.
Iată doar unul din aceste aspecte, esenţial: institutele din complexul agro-industrial sunt orientate (în principal) spre cercetări aplicative (cum ar fi crearea de soiuri şi hibrizi de culturi agricole şi animale, tehnologii, producerea de material săditor şi seminţe, animale, ş.a.). Aceste domenii ţin de cercetările care au aspect comercial – creaţiile intelectuale realizate din activitatea în acest domeniu, au valoare comercială, se vând. Aceste cercetări pot şi trebuie să fie finanţate de către beneficiari. Aşa este în toată lumea.
Însă, pe lângă cercetările aplicative, care finisează cu creaţii cu valori comerciale, institutele din complexul agro-industrial efectuează şi lucrări de cercetare care produc cunoştinţe – un bun obştesc, care nu se vinde la piaţă, aparţine societăţii. De acest domeniu ţin nu doar cercetările de genetică, biologie, dar şi pregătirea cadrelor, unele aspecte şi domenii, care sunt (formează) baza cercetărilor aplicative – cum ar fi menţinerea şi evaluarea resurselor genetice fără de care nu poate fi dezvoltată (o ameliorare) crearea de noi soiuri, rase; protecţia solului, fără de care nu poate fi realizat un program eficient de combatere a eroziunii; cercetări teoretice de creare a modelelor eficiente de tehnică, tehnologie sau relaţii economice şi alte domenii. Deci sunt două aspecte în cercetare: 1 – crearea valorilor comerciale; 2 – crearea valorilor (cunoştinţelor) ca un bun obştesc, care aparţin societăţii. Aceste două domenii distincte în activitatea institutelor pot şi trebuie să fie finanţate de beneficiari: I – cei care procură creaţiile intelectuale cu valoare comercială; II – de către societate, de către stat, care este beneficiarul general al creaţiilor intelectuale din acest domeniu.
Deci institutele sau centrele (zise acum) ştiinţifico-practice au două posibilităţi de a se finanţa: 1) prin comercializarea creaţiilor la piaţele internă şi externă; 2) prin alocaţii de stat (din buget) pentru cercetările care produc valori ca un bun obştesc.
Dacă ţinem cont de aceste aspecte diferite, apoi ar fi raţional ca pregătirea cadrelor prin Universitatea Agrară şi şcolile agricole, dar şi pregătirea cadrelor în cercetare (în institutele de cercetare) să fie finanţate din buget. Tot din aceste surse este necesar să fie finanţate:
Menţinerea şi evaluarea resurselor genetice, acuatice;
Protecţia solului şi mediului;
Lucrări de cercetări teoretice, care produc cunoştinţe ca un bun obştesc.
Cercetările aplicative comerciale: crearea soiurilor, hibrizilor, raselor, tehnologiilor şi alte aspecte aplicative – să fie finanţate de către beneficiari, de către cumpărători, să fie scoase pe piaţa valorilor intelectuale (fie cea internă sau externă) – piaţa este deschisă pentru creaţiile intelectuale competitive.
În acest fel, prin cel puţin două surse importante de finanţare, ar fi posibilă renaşterea, stabilitatea şi continuitatea acestei sfere foarte importante pentru eficientizarea agriculturii.
Însă nu doar sursele de finanţare necesită diversificare. Toate aspectele activităţii institutelor (printre altele şi a altor agenţi economici din agricultură) necesită diversificare: tematica, obiectivele concrete, obiectele (subiectele) de cercetare, pieţele de implementare, modele de implementare – toate aceste aspecte doar fiind diersificate pot asigura stabilitate şi continuitate în crearea şi promovarea valorilor inteletuale.
Cointeresarea creatorilor – factor decisiv în eficientizarea cercetărilor.
Obţinerea unor creaţii intelectuale competitive cu valoare comercială reală este imposibilă fără cointeresarea creatorilor. În unele domenii (cazuri) crearea valorilor intelectuale competitive (soiuri, hibrizi, tehnologii, ş.a.) durează zeci de ani (crearea soiurilor la culturile multianuale, viţa-de-vie, pomicultura, sau a raselor de animale ş.a.). Fără o susţinere materială şi morală respectivă prea puţini vor rezista un termen atât de lung. Cea mai bună cointeresare morală este cea materială. În acest domeniu (a cointeresării) există multiple modalităţi (pentru rezultate intermediare, pentru etape complementare ş.a.), care pot fi specificate şi garantate printr-un regulament fie intern (pentru fiecare institut) sau general (pentru toate institutele din complexul agro-industrial).
Printre modalităţile de stimulare materială ar putea fi aplicate nu doar achitarea premiilor creatorilor (fie royalty, fie alt model), dar şi acordarea dreptului de a-şi exploata creaţia intelectuală (de a o comercializa), acordarea loturilor de teren agricol şi multe alte modalităţi. Este foarte important ca aceste modalităţi să fie acordate, cu cei carora le sunt destinate, ca ei să le accepte şi ca aceste stimulente să aibă efectul stimulator necesar al activităţii de creaţie.
Acordarea dreptului decisiv de proprietate creatorului asupra creaţiei intelectuale realizate în instituţiile aşa-zise de stat ar fi un stimulator eficient. Motivul şi argumentul principal pentru această modalitate de stimulare ar fi următorul: statul (în general, dar mai ales în ultimii ani) a investit prea puţin în cercetare, dar creatorii au investit viaţa lor, competenţa, munca, devotamentul, tot ce dispun pentru a crea o valoare intelectuală competitivă.
Din aceste motive creatorului trebuie să-i aparţină creaţia (valoarea), nu statului. Deci orice reformă, dacă se doreşte să fie eficientă, trebuie să fie făcută în favoarea creatorilor, nu demnitarilor, nu pentru a înlesni repartizarea resurselor financiare şi materiale, nu pentru a înlesni controlul asupra acestor resurse şi asupra activităţii creatorilor, dar pentru a stimula, a încuraja, creaţia şi valorificarea acesteia. Doar aşa se va putea renaşte activitatea de cercetare-dezvoltare din agricultură şi din alte domenii – prin cointeresarea şi stimularea creatorilor. Un model (şi o posibilitate) reală şi eficientă de stimulare şi încurajare a creatorilor de valori intelectuale din complexul cercetare-dezvoltare din agricultură ar fi oferirea creatorilor (lucrătorilor) câte un lot de teren agricol în chiar municipiul Chişinău sau Bălţi pentu locuri de case (institutele dispun de asemenea terenuri), s-ar găsi terenuri şi pentru demnitarii Ministerului Agriculturii, care muncesc pentru binele agriculturii.
Modele de organizare a sferei cercetare-dezvoltare din agricultură
În baza argumentelor expuse anterior (mai sus), avînd la dispoziţie cel puţin două surse sigure de finanţare: buget şi piaţa (comercializarea creaţiilor intelectuale) spre a asigura o stabilitate şi continuitate a sferei cercetare-dezvoltare în agricultură ar putea fi propuse şi lansate mai multe (cel puţin trei) variante de organizare a cercetării-dezvoltării:
Instituţie publică;
Întreprindere de stat;
Societate pe acţiuni
Aceste formule oferă diferite posibilităţi pentru creaţie şi implementare. Instituţia publică este necesar să fie finanţată de stat. În condiţiile RM, care are o piaţă internă redusă, posibilităţi reduse de a acumula în buget resursele necesare este dificil de a asigura o finanţare suficientă a cercetării-dezvoltării, care ar face posibil crearea de valori intelectuale competitive cu cele de pe piaţa internaţională, care sunt create şi lansate de structuri internaţionale cu posibilităţi financiare care le depăşesc pe cele ale RM de zeci de ori. Deci nu dispune statul RM de resurse financiare de a finanţa instituţiile publice din cercetare-dezvoltare pentru agricultură. Dar dacă, admitem cazul, că ar dispune (printr-o minune) de ce ar face-o, dacă tot complexul agro-industrial este privat? Sunt alte domenii tot atât (sau chiar mai) de importante pentru finanţare din buget, inclusiv pregătirea cadrelor (pentru aceeaşi agricultură, protecţia mediului, ocrotirea sănătăţii ş.a.).
Un alt argument contra instituţiei publice este ineficienţa acestora, incapacitatea lor de a concura, de a reacţiona operativ la evoluţia pieţii. Statul (şi nu doar al nostru) s-a dovedit a fi un administrator impotent, incompetent, iresponsabil pentru domeniul cercetărilor aplicative cu aspect comercial. Şi nu de aceea că demnitarii de stat nu posedă asemenea calităţi management? Nu. Însă faptul că durata unui mandat de deputat este de 4 ani (iar a unui ministru poate fi şi mai scurtă), iar crearea unui soi chiar şi la culturile anuale (porumb, floarea-soarelui, sfeclă pentru zahăr, grâu, orz ş.a.) durează 10-12 ani, deci de 2-3 ori mai mult comparativ cu mandatul parlamentarului sau a ministrului, astfel că aceste persoane, care posedă şi competenţa, şi responsabilitate, nu dispun de timpul necesar pentru a-şi demonstra capacităţile în acest domeniu. Şi acest fenomen este specific nu doar pentru RM, dar şi pentru multe democraţii. Termenul scurt nu le permite demnitarilor de a înţelege şi a rezolva problemele cercetării-dezvoltării în agricultură.
Din considerentele expuse mai sus sfera cercetare-dezvoltare aplicativă în ţările cu o agricultură (şi economie) avansată ţine de activitatea privată. Statul doar prin măsuri legislative şi administrative (şi în foarte rare cazuri prin intervenţii financiare) se implică în activitatea (eficientizarea) acestui domeniu. Revenirea la instituţia publică ar fi echivalentă cu revenirea la formula gospodăriilor agricole de stat, care şi-au demonstrat ineficienţa.
Un alt model de organizare a cercetării-dezvoltării din complexul agro-industrial ar fi întreprinderea de stat, care oferă ceva mai multe posibilităţi în activitate comparativ cu instituţia publică. Statutul de întreprinderi de stat l-au avut institutele de cercetare-dezvoltare din agricultură. În condiţiile economiei centralizate şi activităţii A.Ş.P. aceste instituţii (cel puţin unele din ele) funcţionau satisfăcător. Însă în condiţiile economiei de piaţă întreprinderea de stat se confruntă cu multiple imposibilităţi de a reacţiona operativ şi adecvat la evoluţia pieţii şi deci pierde competitivitatea în economia de piaţă. În RM am avut în trecutul recent (până la reforma din 24.06.2008) institutele de cercetare-dezvoltare ca întreprinderi de stat. După dispariţia URSS doar fostul Institut pentru Porumb şi Sorg a activat cu succes şi în decurs de 18 ani (din 1991 după dispariţia URSS şi până la desfiinţarea institutului nominalizat în decembrie 2008) a produs şi comercializat sute de mii de tone de seminţe de porumb (nu doar în Moldova dar şi în alte 7 ţări), a implementat seminţele şi tehnologiile moderne la porumb pe zeci de milioane de hectare. După transformarea acestui institut în instituţie publică şi separarea de gospodăria experimentală acum produce mai puţin de 5% din producţia din trecut (59,9 mii tone anual pe anii 1989-2008, şi nici 2 mii de tone anual de la 2009 încoace, deci o cădere de 30 de ori în doar 8 ani). Institutele din sfera cercetare-dezvoltare agricolă nu au şanse în formula actuală, dar nici într-o formulă modernizată (nici chiar revenirea la ce a fost) nu le-ar mai salva în concurenţa cu cele mai moderne şi agresive companii internaţionale. Nu au şanse să se autofinanţeze prin comercializarea creaţiilor intelectuale.
Un alt, al treilea, model de organizare a cercetării-dezvoltării din complexul agro-industrial ar fi societatea pe acţiuni (S.A.) a celor ce activează în instituţiile date nu de ieri, de azi, dar de ani de zile, care s-au consacrat acestei activităţi, au rezistat şi-au continuat activitatea creatoare şi în anii de criză şi restrişte. Un asemenea model a fost propus şi argumentat încă în anul 2008, în procesul pregătirii Hotărârii de reformare din 24.06.2008. Însă a fost ignorat, n-a fost nici analizat, nici respins. Argumentele în favoarea acestui model ar fi următoarele:
Asigură mai pe deplin cointeresarea colaboratorilor în obţinerea unor rezultate competitive;
Este un model apreciat şi utilizat pe plan mondial;
Nu necesită eforturi financiare din partea statului;
Nu tolerează (sau cel puţin este mai puţin tolerant) faţă de administrarea proastă, ineficientă;
Oferă colectivului mai multă responsabilitate, dar şi posibilităţi de a activa eficient;
Depinde direct şi total de cerinţele pieţii;
Nu depinde (sau mai puţin depinde) de incompetenţa, iresponsabilitatea demnitarilor.
Mai sunt şi alte avantaje, dar utilizarea acestor avantaje depinde totalmente (sau în cea mai mare măsură) de competenţa şi responsabilitatea membrilor societăţii, în care creatorii trebuie să deţină (lor să le aparţină) votul decisiv.
Statul, întru eficientizarea şi buna funcţionare a acestor S.A., ar putea deţine ≈25% din acţiuni, oferind colectivelor S.A. terenul agricol, clădirile, utilajele (toate vechi de când lumea) actuale şi baza legislativă, care ar încuraja şi susţine activitatea S.A.
În fine afirm că funcţionarea eficientă a instituţiilor cercetare-dezvoltare agro-industriale este o necesitate decisivă în eficientizarea agriculturii şi economiei ţării. Acest deziderat merită să fie analizat în profunzime, să se ţină cont de evoluţia domeniului respectiv atât pe piaţa internă precum şi externă; de interesele nu doar de moment a demnitarilor, fie chiar şi a agricultorilor, dar şi de interesele celor meniţi (condamnaţi în prezent) să activeze în acest domeniu şi să obţină valori competitive. Ca să fie o reformă în favoarea agriculturii şi agricultorilor e necesar să fie o reformă şi în favoarea celor ce activează în institutele de cercetare-dezvoltare. S-o facem spre binele creatorilor! Abia aşa va fi şi spre binele agricultorilor.

Vasile Micu,
ex-director general al A.Ş.P.”Porumbeni” şi al Institutului pentru Porumb şi Sorg, academician al A.Ş.M, membru al academiilor agrare din România, Belorusia, Ucraina, Federaţia Rusă

Bibliografie selectivă
Borlaug N., 2000, Ending World Hunger, Plant Physiology, 124:487-490
Micu V.E., 2010, Unele realizări ale Institutului ”Porumbeni”…, ”Agricultura Moldovei”, Nr.6, 2010, p.4-9
Micu V.E., 2016, Ştiinţele agricole şi renaşterea agriculturii, Akademos, Nr.3(42), p. 53-56
Petrescu I, 2016, America. Spaţiul Excelenţei în management, Bucureşti, ”Expert”, 540p
Reeves, T.G.; Pinstrup-Andersen, P.; Pandya-Lorch, R. 1998. Food security and the role of agricultural research. In: Resource Management in Challenged Environments. Wardy, R.W.F.; Segelken, J.B.; Voionmaa, M., (eds.). Ithaca, NY (USA): National Agricultural Biotechnology Council. p. 97-102

Advertisements